Un veac de singuratate

Romanul „Un veac de singurătate” a fost scris de Márquez în 18 luni (între 1965 și 1967) la Ciudad de Mexico, unde scriitorul locuia în acea perioadă împreună cu familia sa. Ideea originală a ce stă la baza acestei opere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o, alături de mama sa, în satul său natal, Aracataca (Columbia). 

Cartea este compusă din 20 de capitole fără titlu, în cadrul cărora povestea este relatată prin utilizarea unei structuri temporale ciclice; atât evenimentele satului și ale familiei Buendia. În primele trei capitole, este povestit exodul unui grup de familii și construirea satului Macondo. Începând cu capitolul 4 și până la capitolul 16, este vorba despre dezvoltarea economică, politică și socială a satului. Ultimele patru capitole relatează decăderea acestuia.

Unanim recunoscută drept cea mai bună lucrare a lui García Márquez, „Un veac de singurătate” descrie istoria satului columbian fictiv Macondo. Acțiunea se derulază pe o perioada de peste o sută de ani si prezintă ascensiunea și prăbușirea familiei Buendia. La începutul romanului, satul Macondo cuprinde doar câteva case pentru ca în decursul mai multor ani, să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinței familiei Buendía. Membrii ei sunt primii locatari și intemeietorii satului, nucleul tuturor evenimentelor. Relevante prin intermediul unor uimitoare falduri temporale, personajele moștenesc numele și înclinațiile familiei, dezvăluind stiluri de viață care se dedublează și se repetă. Puternicul José Arcadio Buendía se transformă din întreprinzătorul și carismaticul fondator al satului Macondo, într-un om în pragul nebuniei. Macondo luptă împotriva unor calamități ca insomnia, războiul și ploile. Misterele apar aproape ca din senin. Această atractivă și colorată saga este, totodată, o alegorie socială și politică mai largă - uneori prea suprarealistă pentru a fi plauzibilă, alteori mai reală decât și-ar putea permite orice lucrare realistă convențională.

Acțiunea cărții urmăreste viața lui José Arcadio Buendía, întreprinderile sale îndrăznețe, temperate de prudența Ursulei - soția sa, viața fiilor – dintre care se remarcă Aureliano, colonel și erou legendar al războiului civil -, nepoților și strănepoților lor, pe parcursul a șase generații. O dată cu succesiunea generațiilor, este prezentată și viața satului, în care civilizația înlocuiește treptat simplitatea naturală, culminând cu înflorirea artificială adusă de instalarea companiei bananiere ce va fi urmată de declinul localității, recucerită de natura luxuriantă.

În jurul Ursulei, mama care conduce gospodăria, vor gravita toate celelatate personaje. Prin ochii ei, vedem felul în care evoluează soțul, copiii, nepoții și strănepoții, după ce trec prin diverse încercări și întâmplări. De-a lungul vieții, Ursula se ghidează după vorbele bătrânilor care o îndrumă și o ajută să supraviețuiască peste o sută de ani. Își păstrează încrederea în ordinea firească lucrurilor, și ea este cea care va veghea asupra conduitei fetelor din familie, ea le va învăța cum să întrețină gospodăria și echilibrul în viața de cuplu. De asemenea, le va dezvălui fetelor secrete ale leacurilor din străbuni care ar putea să le vindece și de cele mai cumplite boli. Atunci când povara anilor o apasă și simte că nu mai poate controla anumite lucruri, cu calm, le lasă în voia destinului.

Celelalte personaje feminine, Pilar Ternera - ghicitoarea, Rebeca, Remedios, Amaranta, se lasă dominate de simțuri, sunt pătimașe fie în iubire, fie în ura lor, au o evoluție meteorică în roman și poate doar Fernanda, prin educația și temperamentul ei, reușește să păstreze într-o oarecare măsură tradițiile și buna orânduire a lucrurilor în casa coplesită mereu de sosirea neîncetată a familiei și prietenilor care pleacă și se întorc, mereu mai mulți și mai tulburători.

Trecerea periodică a țiganilor prin Macondo conduși de Melchiade, aduc în sat noutățile lumii, precum: o lupă, o oglindă, proteza dentară, un covor zburător, alambic pentru a face aur, sau hărți.

De fiecare dată, José Arcadio Buendia e cuprins de febra noului, are planuri entuziaste și se închide în camera lui, meditând și lucrând cu tenacitate și meticulozitate până reușește să realizeze ceea ce își pusese în gând. Dintre ceilalți bărbați ai familiei Buendia, al doilea Aureliano are o traiectorie fantastică. Ajunge un curajos și apreciat luptător în războiul civil și va fi desemnat erou național.

Atunci când în Macondo este trasă calea ferată, destinul satului se schimbă. Evenimente precum instalarea companiei bananiere vor aduce un suflu nou. Apoi încep ploile care durează neașteptat de mult: patru ani, unsprezece luni și două zile, timp în care vor transforma totul în canale pline de apă murdară și mult noroi.

După ploaie urmează o perioadă nesfârșită de secetă, iar oamenii încep să moară în număr tot mai mare și satul, după o uimitoare ascensiune, devine din nou aproape pustiu ca la început, lipsit de culoare și vivacitate, rupt total de restul lumii.

Personajele masculine sunt caracterizate de o obsesivă rutină. Sunt plini de energie și inteligență, ce le generează sete și elan pentru proiecte ambițioase sau sexualitate pasională. Sunt incapabili să obțină realizări pe termen lung, iar viețile lor sunt dominate de o violență irațională.[4]

„Un veac de singurătate” nu are un subiect principal în adevăratul sens al cuvântului. În schimb, autorul folosește romanul pentru a explora și ilustra ideea că este foarte important ca oamenii să-și amintească propria istorie, altfel, vor suferi pentru ea.

Povestea satului Macondo si a familiei Buendía constituie și o alegorie a condiției umane, a istoriei omenirii. Atmosfera anilor de după întemeierea localității evocă paradisul pământesc al primilor oameni: 

„Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăți cu degetul. Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.”—Fragment din romanul „Un veac de singurătate”