Peisaj launtric

Astăzi octogenar, Demostene Andronescu rămâne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Volumul „Peisaj lăuntric” este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc (cartea e închinată, de altfel, "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis").

O poezie care se mişcă între suferinţă şi iertare, între omeneasca “Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori:

Nebun, da, sunt nebun! Dar, lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri, şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină.

Şi-ai fi de tot comună şi banală,

Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală,

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri în locul lor nebunii.

Nebunul, Demostene Andronescu