Luminita plangatoare

Copii în jocul teatrului lumii.

Noua carte a lui Gheorghe Vîrtosu ne cucerește prin indiscutabila autenticitate, asigurată de faptul că autorul a trăit faptele de viață sau că a putut să le trăiască. El se coboară, cu un deosebit sentiment de bucurie și desfătare estetică, într-un tărâm pe care îl cunoaște din interior, având certitudinea că este acasă și că ne-o transmite și nouă, cititorilor. E un fapt care se întâmplă, după cum postula Hegel, în cazul epopeii. Acest suflu epopeic, de care sunt pătrunse și Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă (editorii cărții ne trimit, de altfel, în mod justificat la această capodoperă, având drept erou un „copil universal”), se propagă în cadrul restrâns al unui sat basarabean și în atmosfera arhaică a unei lumi care „gândește în basme și vorbește în poezii”. Dăm, în consecință, de o arhetipalitate încă atât de vie, manifestată în tradiții, în cântece, colinde, doine, în „legile comunității”, în ritualuri și, bineînțeles, în povești care constituie apanajul și „duhul eresului”, de care vorbește Blaga, sau „parfumul copilăriei”, la care se referă autorul cărții.

Cele două personaje – Gheorghe (Vîrtosu), care e și povestitorul, și cel de-al doilea, Serioja, tovarășul de joacă și făptașul cel mai înverșunat și cel mai inspirat al tuturor isprăvilor, unele mai trăsnite decât altele, sunt „figuri apropiate” (în terminologia lui Nietsche), într-un fel – picarești (sunt niște picaro mai moderați, mai „mioritici” decât cei clasici, spanioli), pătrunși de pofta neostoită de aventuri și întreținând relații de apropiere sufletească și familială, amintind de Tom Sawyer și prietenii săi, de Huckleberry Finn și Jim ai lui Mark Twain. Bineînțeles că, întrucât e vorba de amintiri, autorul nu poate să nu evite tema Timpului, care „le transformă pe toate în cenușa menită băilor purificatoare, săvârșite cu sfințenie, chiar înainte de-a porni pe drumul veșniciei.” Această cenușă este un produs al focului suferinței – trăire atât de plăcută Timpului, care deține puterea sfântă a fiecărui strămoș sacrificat prin ardere. „De ce n-ar lăsa Timpul câte-o amintire prețioasă veșniciei, precum o floare aparținând minunilor Divinității?” Relația, providențială într-un fel, a povestitorului cu Serioja, a fost supusă testului lipsit de milă al Timpului, dar au rămas intacte amintirile din copilărie, care poartă însemnele permanenței și eternei continuități. Autorul se dedă anume evocării cu lux de amănunte, cu sublinierea farmecului și ineditului întâmplărilor, care sunt toate niște isprăvi, niște răzbunări în lanț nuclear care fac din copii niște ființe dornice de demnitate, libertate, de sfințenie și frumusețe, într-un cuvânt de personali‑ tate, căreia i se spune unicitate.

Cum se manifestă această unicitate? Firește, prin joc, prin elementul esențial al felului de a fi al copilului. Gheorghe și Serioja se încadrează, astfel, în imensul teatru al lumii (theatrum mundi), asumându-și rolul ce le este destinat (povestitorul vorbește mereu de „datul hărăzit al sorții”): acela de a fi actori nedisimulați și angajați cu toată ființa lor candidă în el, de a fi – se spune literalmente în roman – piese în puzzle-ul existenței neamului nostru strămoșesc. Intervine, în mod deloc surprinzător, puterea imaginației povestitorului, care-i transformă pe cei doi în eroi de epopee, de, cel puțin, farsă picarescă, ce-i ia în valvârtejul ei și le dă contururi de ființe trăitoare pe marea scenă a vieții și având certitudinea că și-au supus „clipa cea repede care li s-a dat”.

Ce fac, în fond, cele două personaje ale lui Gheorghe Vîrtosu? Refac ordinea tulburată a lumii, repun în albia firescului, a bunului simț și a armoniei familiale, valorile și virtuțile uitate, tot ce a încălcat mersul organic al lumii spre înaltele ei scopuri și rosturi. De aceea, le dăm dreptate când se pare că întrec măsura și se dedau cu uitare de sine hârjoanei, jocului, aventurii și empatizăm cu ei, ca „răzbunători” pentru nedreptățile și inconveniențele ce li se fac. Ei sunt, până la urmă, soli ai frumuseții și sfințeniei.