Ultima scrisoare de dragoste

Aflată în căutarea unui subiect inedit și emoționant, ziarista Ellie Haworth găsește în arhiva ziarului la care lucrează o scrisoare datând din anul 1960, scrisă de un bărbat care-i cere iubitei să-și părăsească soțul. Astfel, Ellie se vede prinsă în hățișurile unei povești de dragoste din trecut, iar impactul asupra ei este cu atât mai puternic cu cât și ea însăși are o legătură cu un bărbat însurat.

În 1960, Jennifer Stirling se trezește în spital, unde a ajuns în urma unui accident de mașină. Nu-și poate aminti nimic: nici de soț, nici de prieteni, nici cine este. La înapoierea acasă, descoperă o scrisoare de dragoste și începe să-și amintească de iubitul ei, pentru care fusese dispusă să riște totul.

„Un roman epic, romantic, absolut sclipitor. După părerea mea, romanul anului.“ - Lisa Jewell

„O carte fabuloasă, emoţionantă şi evocatoare – perfectă pentru cei cu sufletul mereu tânăr şi îndrăgostit.“ - Sophie Kinsella 

Fragment:

1960

– Se trezeşte.

Se auzi un foşnet, hârşâitul unui scaun tras pe pardoseală, apoi clinchetul sec al unor inele de perdea ciocnite între ele. Murmurul a două voci.

– Îl chem pe doctorul Hargreaves.

Urmă un scurt moment de tăcere, timp în care ea deveni treptat conştientă de un alt fel de zgomote – glasuri înăbuşite şi îndepărtate, o maşină trecând. Avea senzaţia ciudată că toate acestea sunt undeva mai jos de ea. Rămase culcată, absorbind zgomotele, lăsându-le să prindă formă, îngăduindu-i minţii să se joace de-a v-aţi ascunselea, pe măsură ce identifica fiecare sunet.

În acelaşi moment începu să conştientizeze şi durerea. Îşi croia drum de jos în sus, insidioasă, pas cu pas: întâi braţul, o senzaţie as­cuţită de arsură între cot şi umăr, apoi capul: o durere surdă, necruţă­toare. O durea tot corpul, la fel cum o duruse când…

Când ce…?

– Vine în câteva secunde. A zis să tragem jaluzelele.

Îşi simţea gura uscată. Îşi lipi buzele şi înghiţi cu greutate. Voia să ceară puţină apă, dar nu-i veneau în minte cuvintele. Întredeschise ochii. În faţa ei se mişcau două siluete neclare. Ori de câte ori credea că ghicise cine erau, contururile se mişcau din nou. Albastre. Erau albastre.

– Ştiţi cine a venit adineauri la parter, nu?

Unul dintre glasuri se preschimbă în şoaptă.

– Iubita lui Eddie Cochrane. Cea care a supravieţuit accidentului de maşină. A scris cântece pentru el. Mai degrabă în memoria lui.

– Pun pariu că n-o să fie aşa de bună cum a fost el.

– Toată dimineaţa s-au învârtit ziariştii pe lângă ea. Directoarea e la capătul răbdărilor.

Nu înţelegea ce spun. Durerea de cap o invadase valuri-valuri, bu­buitoare, din ce în ce mai puternică, mai intensă, până când tot ce mai reuşise să facă fusese să închidă iarăşi ochii şi s-o aştepte să dispară. Apoi ceva alb o copleşi ca un val. Răsuflă tăcut, aproape cu recunoş­tinţă, şi se cufundă din nou în îmbrăţişarea albă.

– Te-ai trezit, draga mea? Ai un musafir.

Ceva apăru deasupra ei o fracţiune de secundă, o fantasmă care se mişcă rapid întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Îi veni brusc în minte ceasul de mână şi felul în care sticla lui reflecta lumina soarelui pe tavanul camerei de joacă, plimbând-o în sus şi în jos şi făcându-l pe căţeluşul ei să latre.

Albastrul revenise. Îl văzu mişcându-se, îi auzi şi foşnetul. Apoi simţi o mână pe încheietură şi durerea o săgetă, smulgându-i un ţipăt ascuţit.

– Mai încet pe partea aceea, soră, se auzi un glas dojenitor. A simţit atingerea.

– Îmi pare foarte rău, doctore Hargreaves.

– Braţul va mai trebui operat. L-am prins în câteva locuri, dar încă nu-i cum trebuie.

O umbră întunecată se aplecă spre picioarele ei. Ar fi vrut ca umbra să prindă contur, dar, la fel ca siluetele albastre, se încăpăţâna să ră­mână vagă, aşa că până la urmă renunţă şi închise ochii.

– Poţi rămâne lângă ea, dacă vrei. Vorbeşte-i. O să te audă.

– Cum sunt… celelalte răni?

– Mă tem că vor rămâne nişte cicatrici. Mai ales acolo, pe braţ. A primit o lovitură zdravănă la cap, aşa că s-ar putea să dureze puţin până când îşi va reveni complet. Însă dat fiind că a fost un accident grav, s-ar putea spune că a avut mare noroc.

Urmară câteva clipe de tăcere.

– Da.

Cineva pusese lângă ea un bol cu fructe. Deschise din nou ochii şi privirea i se oprise asupra fructierei, lăsând-o să prindă formă şi culoare. Apoi coborâse privirea, fericită o clipă că-şi putuse da seama ce anume se găsea acolo. Struguri, îşi spuse. Şi repetă, rostogolind în minte cuvântul mut: struguri. I se părea important, ca şi cum ar fi an­corat-o în această nouă realitate.

Apoi, la fel de rapid precum veniseră, siluetele dispărură, înghiţite de umbra albastră şi întunecată care se aşezase lângă ea. Când se trase mai aproape, ea simţi în nări un vag miros de tutun. Glasul începu să vorbească, timid, poate chiar puţin stânjenit.

– Jennifer? Jennifer? Mă auzi?

Cuvintele fuseseră rostite foarte tare. Şi, în mod ciudat, i se părea că-i tulbură tihna.

– Jenny, draga mea, eu sunt.

Se întrebă dacă i se va mai da voie să vadă din nou strugurii. I se părea necesar să-i vadă: vineţii, reali. Ceva cunoscut.

– Sunteţi sigur că mă aude?

– Absolut, dar pentru moment s-ar putea s-o obosească prea mult dacă vorbeşte.

Se auziră câteva murmure pe care nu reuşi să le desluşească. Sau poate pur şi simplu renunţase să mai încerce. Nimic nu părea să fie clar.

– Poţi… să…? şopti ea.

– Dar nu are leziuni cerebrale? În urma accidentului? Sunteţi siguri că nu vor fi… permanente?

– După cum v-am spus, a primit o lovitură puternică la cap, dar din punct de vedere medical nu au existat indicii alarmante.

Foşnet de hârtii.