Ratiune si simtire

Rațiune și simțire, cu titlul original Sense and Sensibility, este un roman scris de către Jane Austen, și publicat în anul 1811. Inițial, a fost publicat anonim, De către o Doamnă (By A Lady), pseudonim care a apărut pe pagina de titlu, unde ar fi trebuit să apară numele autoarei sale, Jane Austen. Acest roman dezvăluie povestea surorilor Dashwood, Elinor (19 ani) și Marianne (16 ani și jumătate). Acestea au un frate vitreg mai mare, John, și o soră mai mică Margaret, în vârstă de 13 ani.

Romanul ne descoperă povestea celor trei surori Dashwood, care au fost nevoite să se mute împreună cu mama lor văduvă din moșia în care au crescut, care era la Norland Park. Din cauza faptului că proprietatea Norland este moștenită de John, fiul domnului Dashwood din prima căsătorie, și de către fiul lui John, Harry, cele patru femei Dashwood trebuie să își caute o nouă casă. Acestora li se oferă șansa de a închiria o casă modestă, Barton Cottage, situată pe proprietatea unei rude îndepărtate a doamnei Dashwood, Sir John Middleton. Aici, Elinor și Marianne, vor trăi experiențe pline de dragoste, romanțe și dureri. Acțiunea romanului se desfășoară în Sud Vestul Angliei, Londra și Sussex, între anii 1792 și 1797.

Romanul, care s-a vândut în 750 de exemplare până la mijlocul anului 1813, a reprezentat un succes pentru Jane Austen. Cel de-al doilea tiraj a avut loc mai târziu, tot în același an. A fost primul titlu marca Austen care a fost republicat în Anglia după moartea sa, și primul titlu marca Austen ilustrat în Marea Britanie, în seria Standard Novels din 1833 a lui Richard Bentley. Romanul este în continuă publicare din 1811 și a fost de multe ori ilustrat, extras, prescurtat și adaptat pentru scenă și film.

Henry Dashwood, a doua sa soție și cele trei fiice trăiesc mulți ani alături de unchiul lor necăsătorit Henry în reședința de la Norland Park, o proprietate mare la țară în Sussex. La sfârșitul vieții sale, unchiul Henry decide să lase ca moștenire bunurile și veniturile sale mai întâi nepotului său Henry, mai apoi primului fiu al lui Henry (din prima căsătorie), John Dashwood, astfel încât întreaga avere să ajungă în mâinile fiului de 4 ani al lui John Dashwood, Harry. Unchiul moare, dar Henry mai trăiește doar un an după moartea unchiului său, stingându-se și acesta din viață și neputând într-un timp atât de scurt să econimisească suficienți bani pentru soția sa, doamna Dashwood, și pentru cele trei fiice ale sale, Elinor, Marianne și Margaret, cărora le-a rămas doar un venit mic. Pe patul de moarte, fiul său John îi promite lui Henry că le va asigura surorilor sale un trai îndestulat, dar nu după mult timp de când Henry s-a stins, soția lacomă a lui John, Fanny, îl convinge pe acesta să dea uitării promisiunea pe care i-a făcut-o tatălui său, manifestându-și îngrijorarea cu privire la scăderea moștenirii fiului lor, Harry, în ciuda faptului că John era deja bogat datorită moștenirii sale de la mama sa și datorită zestrei soției sale. Dragostea tatălui, Henry Dashwood, pentru a doua sa familie este de asemenea folosită de Fanny pentru a trezi gelozia soțului ei pentru a-l convinge să nu-și ajute financiar cele trei surori.

În calitate de noi proprietari, imediat după moartea domnului Dashwood, John și Fanny s-au mutat la Norland Park, în timp ce doamna Dashwood și cele trei fiice ale sale erau tratate ca niște oaspeți nepoftiți de către răutăcioasa Fanny, dar doamna Dashwood căuta un alt loc unde să locuiască. Între timp, fratele lui Fanny, Edward Ferrars, vizitează proprietatea Norland și este atras de Elinor. Când află, Fanny se împotrivește dragostei care s-a născut între cei doi, jignind-o pe doamna Dashwood deoarece credea că atracția principală a lui Elinor este averea lui Edward.

Împreună cu fiicele sale, doamna Dashwood s-a mutat la Barton Cottage în comitatul Devonshire, aproape de casa verișorului său, Sir John Middleton. Noua lor casă este modestă, dar ele sunt primite cu căldură sufletească de către Sir John și intergrate în societatea locală, cunoscându-i pe soția sa, Lady Middleton, soacra sa, vorbăreața dar binevoitoarea doamnă Jennings, și pe prietenul său, Colonelul Brandon. Colonelul Brandon este atras de Marianne, dar doamna Jennings îl tachinează în legătură cu asta. Marianne nu este mulțumită, deoarece îl consideră pe colonelul Brandon, în vârstă de treizeci și cinci de ani, un bătrân burlac, incapabil să se îndrăgostească sau să inspire iubire.

În timp ce Marianne a ieșit pentru o plimbare, și este prinsă de ploaie, alunecă și își luxează glezna. John Willoughby, precaut de altfel, vede accidentul și o ajută, ridicând-o de jos și ducând-o înapoi acasă. După ce a salvat-o, Marianne a început îndată să îi admire înfățișarea și asemănările care existau între ei în ceea ce privește poezia, muzica, arta și iubirea. Atenția lui dar și comportamentul lui Marianne, le fac pe Elinor și pe doamna Dashwood să bănuiască o secretă logodnă între cei doi. Elinor o avertizează pe Marianne cu privire la comportamentul nepotrivit, dar Marianne refuză să îi mărturisească sentimentele sale. Willoughby se angajează în mai multe activități intime cu Marianne, inclusiv să o ducă să vadă casa pe care credea că o va moșteni într-o bună zi, și reușește să obțină o șuviță din părul ei. Când un angajament, sau cel puțin anunțul unuia dintre cei doi părea inevitabil, domnul Willoughby anunță familia Dashwood că mătușa sa, de care depindea situația sa financiară, îl trimite la Londra pentru niște afaceri, pentru un termen nelimitat. Marianne este tulburată și se lasă adâncită în durere.

Edward Ferrars face o vizită scurtă până la Barton Cottage, dar pare să fie nefericit. Elinor se teme că nu mai are sentimente pentru ea, dar ea nu își va dezvălui durerea. După ce Edward pleacă, surorile Anne și Lucy Steele, grosolanele verișoare ale doamnei Jennings, vin să stea un timp la Barton Park. Lucy îi spune lui Elinor în particular despre logodna secretă de patru ani dintre ea și Edward Ferrars care a început atunci când ea studia cu unchiului ei. Elinor realizează că vizita și destăinuirea lui Lucy sunt rezultatul geloziei sale, și datorită socotelii sale istețe, Elinor înțelege tristețea și comportamentul lui Edward pe care le-a avut în ultimul timp față de ea. Îl achită pe Edward de orice vină și îl compătimește pentru că a rămas într-o logodnă fără iubire cu Lucy, ceea ce îi demonstrează onoarea lui Edward.

Elinor și Marianne o însoțesc pe doamna Jennings la Londra. La sosire, Marianne îi scrie în grabă câteva scrisori lui Willoughby, dar care rămân fără răspuns. Când ei se întâlnesc din întâmplare la un bal, Willoughby este în compania altei femei. El o salută pe Marianne fără tragere de inimă și rece, care duce la creșterea suferinței lui Marianne. Ea părăsește petrecerea complet distrasă. Curând, Marianne primește o scurtă scrisoare care cuprinde și fostele lor corespondențe, dar și cadourile simbolice, inclusiv șuvița de păr. Se descoperă că Willoughby este logodit cu o tânără damă, domnișoara Grey, foarte bogată. Marianne este devastată. După ce Elinor citește scrisoarea, Marianne îi recunoaște faptul că ea și Willoughby nu au fost logodiți niciodată, și că s-a comportat de parcă ar fi fost logodiți deoarece ea a știut că îl iubește și credea că și el o iubește.

În timp ce Marianne suferea, Colonelul Brandon o vizitează pe Elinor și îi dezvăluie acesteia că Willoughby a sedus-o, a lăsat-o însărcinată, apoi a abandonat-o pe tânăra pupilă a Colonelului Brandon, domnișoara Eliza Williams. Ulterior, mătușa lui Willoughby l-a dezmoștenit, așa că, alege să se căsătorească cu domnișoara Grey pentru banii acesteia. Eliza este fiica nelegitimă a primei iubiri a Colonelului Brandon, numită tot Eliza, o tânără femeie care a fost pupila tatălui său și o moștenitoare a unei mari averi. A fost obigată să se căsătorească cu fratele mai mare al Colonelului, pentru a-și împlini datoriile față de familie, căsnicia sfârșind în scandal și divorț în timp ce Colonelul era în străinătate cu Armata. După ce tatăl și fratele Colonelului Brandon au murit, el a moștenit averea familiei și s-a întors să o găsească pe Eliza, găsind-o stingându-se din viață într-o casă de datornici, așa că Brandon s-a ocupat de creșterea fiicei sale. Brandon îi spune lui Elinor că Marianne îi amintește de Eliza pentru sinceritatea ei și pentru impulsivitatea fără vină. Brandon a dus-o pe tânăra Eliza la țară, dezvăluindu-i toate aceste detalii lui Elinor în speranța că Marianne va putea găsi un strop de consolare atunci când va afla nevrednicia lui Willoughby.

Între timp, surorile Steele au ajuns în Londra ca musafire ale doamnei Jennings. După ce s-au cunoscut au fost chemate să stea la John și Fanny Dashwood tot în Londra. Lucy percepe invitația ca un compliment, mai mult decât era de fapt, un lucru neînsemnat pentru Elinor și Marianne care, făcând parte din familia lor, ar fi trebuit invitate întâi. Prea băgăreață, Anne Steele trădează secretul logodnei dintre Edward Ferrars și Lucy. Ca o consecință, surorile Steele sunt date afară din casă în timp ce Edward este obligat de către mama sa să rupă logodna cu amenințarea dezmoștenirii. Edward, incapabil să împlinească cererea mamei sale gândindu-se la suferința lui Lucy, nu se conformează. Este dezmoștenit imediat în favoarea fratelui său, Robert, ceea ce îi aduce din partea lui Elinor și Marianne respect și simpatie. Colonelul Brandon își manifestă și el admirația, oferindu-i lui Edward casa parohială de la Delaford, astfel încât să se poată căsători cu Lucy.

Doamna Jennings le ia pe Elinor și Marianne în vizită la cealaltă fiică a sa la țară, doamna Charlotte Palmer, la proprietatea soțului ei Cleveland. Marianne, încă în suferință după căsătoria lui Willoughby, se plimbă prin ploaie și se îmbolnăvește, este diagnosticată cu tifos, viața fiindu-i în pericol. Elinor îi scrie doamnei Dashwood despre gravitatea situației, Colonelul Brandon oferindu-se să o aducă pe mama lui Marianne la Cleveland pentru a fi împreună. În noapte, Willoughby vine și îi mărturisește lui Elinor că dragostea lui pentru Marianne a fost neprefăcută și faptul că a pierdut-o l-a făcut complet nefericit. El obține mila lui Elinor pentru că alegerea lui l-a făcut nefericit dar este dezgustată de felul insensibil despre cum vorbește de domnișoara Williams și despre soția sa. De asemenea, îi mărturisește că mătușa sa l-ar fi iertat dacă s-ar fi căsătorit cu domnișoara Williams, dar el a refuzat.

Marianne se însănătoșește, după care Elinor îi povestește despre vizita lui Willoughby. Marianne realizează că niciodată nu ar fi putut să fie fericită cu Willoughby din cauza răutății, nesiguranței și a nepăsării sale, și apreciază relația dintre Elinor și Edward și ia hotărârea de a se modela după curajul și bunul ei simț. Mai târziu, Edward vine și mărturisește că, după dezmoștenirea sa, Lucy l-a părăsit în favoarea fratelui său acum bogat, Robert. Elinor este în sfârșit fericită. Edward și Elinor se căsătoresc, iar după ei Marianne și Colonelul Brandon fac același lucru, după ce Marianne a început să se îndrăgostească de Colonel. Cele două cupluri, acum vecini, atât surorile cât și cei doi soți trăind în armonie. Willoughby o consideră pe Marianne idealul său, dar naratorul ne dezvăluie nouă, cititorilor, că el niciodată nu a fost cu adevărat fericit.

„Ironia lui Jane Austen e insotita de o intuitie desavarsita. Nici un alt scriitor nu a folosit cu mai multa abilitate simtul valorilor umane.” - Virginia Woolf

„[…] cata gingasie in zugravirea sentimentelor! Nici un demon superior nu o bantuie pe Jane Austen; in schimb, o intelegere a altuia, niciodata gresita, niciodata slabita. Partea de satira e excelenta si dintre cele mai fin nuantate. Totul se desfasoara in dialoguri, iar acestea sunt cat se poate de bune. Unele capitole sunt de o arta desavarsita.” - Andre Gide

„Structura romanului, in sine, reprezinta o incercare de dezvaluire si dezvoltare a caracterelor lui Elinor si Marianne, puse in fata unor dileme si enigme care trebuie rezolvate.” - Joseph Wiesenfarth