Omul de aur

„Omul de aur” (în maghiară Az arany ember) a apărut mai întâi în foileton în cotidianul A Hon („Patria”) din Pesta, apoi în cinci volume editate de Editura Athenaeum din Pesta. Dramatizarea romanului a fost realizată de însuși Jókai și pusă în scenă în anul 1884.

Potrivit celor afirmate de Jókai în postfața ediției definitive a scrierii (1896), romanul este inspirat dintr-o poveste adevărată pe care autorul a auzit-o în copilărie de la sora bunicii materne. Tema romanului o reprezintă căutarea fericirii, fiind puse în opoziție romantismul dragostei și realismul brutal al vieții sociale. Negustorul de grâne Mihály Tímár din Komárom, personajul principal, este un om bogat și norocos care, în ciuda succesului obținut în afaceri și în viața socială, se simte totuși nefericit. În cele din urmă, își părăsește averea și traiul confortabil și se mută pe o insulă nou formată pe Dunăre („insula nimănui”), unde trăiește fericit alături de iubita sa, Noémi.

Romanul s-a bucurat de o mare popularitate la vremea publicării sale și ulterior, fiind tradus în mai multe limbi străine și ecranizat de patru ori până în prezent. Omul de aur este cel mai cunoscut și mai citit roman al lui Jókai, influențând operele literare ulterioare ale mai multor scriitori maghiari.

Perioada 1860-1875 este considerată de istoricii literari drept cea mai fecundă perioadă a lui Mór Jókai, în care au apărut cele mai valoroase opere literare ale scriitorului maghiar. Jókai a dobândit atunci o popularitate imensă, fiind considerat cel mai mare scriitor maghiar al epocii.

----------

În toamna anului 1828 corabia „Sfânta Barbara”, comandată de căpitanul Mihály Tímár, transportă pe Dunăre de la Galați către Komárom o încărcătură de grâu și doi pasageri: comerciantul grec Euthym Trikalisz (proprietarul încărcăturii) și fiica lui, Timéa, în vârstă de 13 ani. Nava reușește să intre pe teritoriul Ungariei după traversarea dificilă a defileului de la Porțile de Fier și ancorează într-o seară în apropierea unei „insule a nimănui”, formată în ultimii 50 de ani prin depunerea de aluviuni în jurul unei stânci de pe cursul fluviului și care nu aparținea niciunui stat deoarece nu apărea încă pe nicio hartă. Căpitanul și pasagerii înnoptează pe insulă, cunoscându-le astfel pe mama Teréza și pe fiica ei, Noémi, care se refugiaseră acolo cu 12 ani în urmă după ce familia lor fusese ruinată; ele duceau o viață idilică departe de civilizație, trăind din trocul de produse cu marinarii ce debarcau periodic pe insulă.

În seara următoare Euthym Trikalisz îi dezvăluie căpitanului că nu este un comerciant grec, ci pașa turc Ali Ciorbadji, fost guvernator al Candiei și vistiernic imperial, și că fugise din Imperiul Otoman pentru că sultanul voia să-l ucidă pentru a-i confisca averea și a-i lua fata în harem. El se otrăvise cu puțină vreme înainte deoarece se aștepta să fie arestat de autorități la Panciova (după ce fusese recunoscut de spionul otoman Tódor Krisztyán) și extrădat în Turcia.[15] În ultimele sale minute de viață muribundul îi cere lui Tímár să-i arunce corpul în Dunăre, să-i ducă apoi fiica negustorului de cereale Athanáz Brazovics din Komárom, care se înrudea cu familia lor, și să-i predea acestuia întreaga sa avere pentru a o întrebuința în folosul copilei. Corabia se scufundă însă în apropiere de Komárom, după ce se lovește de un buștean smuls de pe mal de apele fluviului.

Tímár o conduce pe fată la casa negustorului Athanáz Brazovics, predându-i acestuia o casetă cu 1.000 de galbeni. Negustorul o primește în casă pe Timéa, dar nu ca pe o fiică adoptivă, ci ca pe o slujnică a Athaliei, fiica lui. Tímár cumpără întreaga cantitate de grâu ud la sugestia ofițerului Imre Kacsuka, logodnicul Athaliei, și găsește într-unul din saci o casetă cu pietre prețioase și bani de aur, adevărata comoară a lui Ali Ciorbadji. El înmulțește această avere în următorii doi ani, devenind unul dintre cei mai mari comercianți de cereale ai imperiului și fiind înnobilat cu numele de Mihály Tímár de Leventiczy; în același timp realizează multe acțiuni filantropice.[7] Începe să fie considerat de multă lume un „om de aur” atât datorită faptului că toate afacerile sale aveau mare succes, cât și datorită grijii pe care o manifesta pentru oamenii nevoiași.

Succesul lui Tímár conduce la ruinarea și apoi la moartea perfidului Brazovics, precum și la ruperea logodnei Athaliei cu Kacsuka, iar fostul marinar cumpără la licitație casa negustorului, dăruind-o Timéii, pe care o cere în căsătorie.[6][18] Turcoaica acceptă cererea în căsătorie a lui Tímár ca un gest de recunoștință și se creștinează. În perioada următoare fostul căpitan încearcă zadarnic să câștige dragostea soției sale. Într-una din călătoriile sale prin țară, el ajunge iarăși în „insula nimănui” (pe care o concesionase anterior pe timp de 90 de ani) și află că Noémi îl iubește cu adevărat, ceea ce îi prilejuiește o dilemă morală.[7] Reîntors din scurta sa expediție, el pune bazele unei întreprinderi de export a grâului unguresc în Brazilia,[19] angajându-l ca agent comercial pe ticălosul Tódor Krisztyán și trimițându-l acolo pentru a nu mai tulbura liniștea celor din „insula nimănui”.[20] Afacerea de export are succes, iar guvernul imperial îi acordă lui Tímár titlul de consilier regal și-l decorează cu Ordinul „Sf. Ștefan”, recompensându-i eforturile depuse pentru dezvoltarea economiei naționale.

În anii următori el își petrece primăvara și vara în „insula nimănui”, muncind acolo alături de Noémi și Teréza, și revine apoi în fiecare toamnă la Komárom. Negustorul se detașează însă tot mai mult de propriile afaceri, încredințând administrarea lor unor agenți comerciali și bancheri de încredere. Într-un an Noémi adoptă un copil al unei contrabandiste ce a murit la naștere; micul Dódi se îmbolnăvește însă de difterie și moare. Tot mai deprimat după ce zăcuse bolnav de febră tifoidă, Tímár se gândește să se sinucidă la revenirea în insulă, dar renunță după ce află că Noémi adoptase un alt copil căruia îi dăduse același nume. În următorii cinci ani, fostul marinar construiește pe insulă o casă din lemn și îl învață pe Dódi să citească și să scrie. Teréza moare în urma unei boli de inimă, iar Tímár pleacă în acea iarnă la Komárom pentru a obține divorțul de soția sa.

Ajuns la conacul său de pe malul lacului Balaton pentru a se gândi la o soluție, Tímár este surprins de vizita lui Tódor Krisztyán, care fraudase compania din Brazilia, fusese condamnat la 15 ani de galere și evadase. Ticălosul îl șantajează, cerându-i „insula nimănui” și o mare parte din avere, dar, fiind refuzat, pleacă pe lacul înghețat către Abația Tihany pentru a lăsa patru scrisori în care să denunțe viața infamă a fostului marinar. Krisztyán cade însă într-o spărtură din gheața lacului și se îneacă. Tímár, care observase sfârșitul ticălosului, decide să renunțe la viața sa dublă și pleacă pentru totdeauna în „insula nimănui”, unde-i mărturisește Noémiei adevărul. Cadavrul descompus al vagabondului este găsit în primăvara următoare și este identificat, după hainele purtate și bijuteriile găsite asupra lui, a fi Tímár, fiind înmormântat cu onorurile cuvenite rangului său nobiliar.

După o perioadă de doliu, Timéa acceptă cererea în căsătorie a maiorului Kacsuka,[20] dar în noaptea de dinaintea nunții Athalie încearcă să o ucidă. Criminala este condamnată la moarte, dar regele îi comută pedeapsa în cea de închisoare pe viață. Înainte de pronunțarea sentinței, criminala afirmă însă că secretul său era cunoscut doar de Tímár, deci acesta trebuie să fie în viață. Această veste distruge fericirea conjugală a cuplului Timéa - Kacsuka, iar „femeia de alabastru” moare după ce s-a chinuit ani de zile cu teama că primul ei soț se va întoarce. Averea lăsată de Tímár a fost risipită de fiul ușuratic al soților Kacsuka, iar urmașii lor au trăit de pe urma unei pensii acordate de o fundație caritabilă.

După trecerea a patruzeci de ani de la dispariția misterioasă a lui Tímár, autorul acestei cărți a vizitat împreună cu un prieten „insula nimănui”, găsind acolo o colonie numeroasă ce trăia în armonie, muncind cu plăcere și bucurându-se de frumusețea naturii. Drepturile familiei de coloniști asupra insulei urmau să expire abia peste 50 de ani.

„Omul de aur (apărut în 1872) face parte dintre romanele scrise de Jókai la apogeul carierei sale scriitoriceşti. Se poate spune că a fost scris dintr-o suflare: în numai opt săptămâni. Romanul ieşise, fără îndoială, din străfundurile personalităţii sale. […] Umanitatea lui Timár e omenia lui Jókai, ezitările «omului de aur» sunt ezitările, oscilările lui Jókai, zbuciumul unuia în viaţa conjugală e zbuciumul celuilalt, preferinţa eroului pentru ştiinţele naturale e preferinţa autorului etc.” - Nicolae Balotă

„Jókai este un povestitor genial, ca şi frumoasa Şeherezada, care a fost în stare […] să-i distreze pe ascultători. Distracţia nu a fost însă şi nu este nici acum gratuită. Fiindcă, fără să observăm, devenim mai buni, mai curajoşi, mai plini de speranţă.” - Albert Kovács