Lasa-ti viata sa vorbeasca

Vocația nu vine din voință, ci din ascultare. Trebuie să vă ascultați viața și să înțelegeți despre ce este vorba cu adevărat. Cuvântul „vocație” își are originea în termenul latinesc pentru „voce”. Vocația nu reprezintă un țel pe care-l urmăriți, ci o chemare pe care o auziți. Înainte să-i puteți spune vieții ce vreți să faceți cu ea, trebuie să o ascultați când ea vă spune cine sunteți. Trebuie să ascultați valorile și adevărurile din centrul propriei identități, nu de standardele după care ar trebui să trăiți – ci de standardele după care nu aveți cum să nu trăiți, dacă vă trăiți propria viață.

„Lasă-ți viața să vorbească” este o veche zicală a quakerilor. Poate fi interpretată în felul următor: Înainte de a spune vieții ce intenționați să faceți cu ea, ascultați ce intenționează ea să facă cu dumneavoastră. Lăsați-vă viața să vă spună ce adevăruri întruchipați, ce valori reprezentați.

Viața nu este reprezentată numai de punctele forte și de virtuți. Dacă vă veți lăsa viața să vorbească despre lucruri pe care doriți să le auziți, despre lucruri pe care le-ați spune bucuroși și altora, trebuie s-o lăsați să vorbească și despre lucruri pe care nu vreți să le auziți și pe care nu le-ați spune nimănui, niciodată.

Sufletul este asemenea unui animal sălbatic: dur, rezistent, inteligent, independent și, totodată, timid. Dacă veți da buzna în pădure și veți striga după acesta, el nu își va face apariția. Dar dacă sunteți dispuși să intrați tiptil în pădure și să vă așezați în liniște câteva ore, la rădăcina unui copac, s-ar putea să vedeți, cel puțin cu coada ochiului, prețioasa creatură pe care o așteptați.

Ideea de „vocație” este, de cele mai multe ori, emisă într-un mod deficitar. Vocația sau chemarea nu vine de la o voce din afara individului, o voce cu exigențe morale, care cere ca individul să devină ceva ce nu este încă: cineva diferit, cineva mai bun, cineva aflat dincolo de limitele lui.

Chemarea dumneavoastră cea mai profundă reprezintă evoluția către propria individualitate autentică, chiar dacă aceasta coincide sau nu cu o imagine a persoanei care ar trebui să fiți.

Oamenii au locuri înlăuntrul lor unde dăinuie frica, dar mai au și alte locuri ce poartă nume precum încredere, speranță și credință. Puteți să alegeți să conduceți dintr-unul din acele locuri, să stați pe un teren care să nu fie înțesat de faliile tectonice ale fricii, să vă îndreptați spre ceilalți dintr-un loc plin de speranță, nu de anxietate.

Pe parcursul acestei cărți, veți privi individualitatea și vocația prin lentile metaforice, de la „sămânța” adevăratului sine, care vă este sădită în lume la naștere, până la „călătoria” pe care o faceți pe întuneric, către lumină. Autorul sfârșește cartea cu încă o metaforă, privind individualitatea și vocația prin intermediul rotației anotimpurilor. Metafora anotimpurilor aprofundează înțelegerea celorlalte metafore. Semințele trec prin etapele vieții lor, într-un ciclu nesfârșit al anotimpurilor – iar ciclul anotimpurilor reamintește că această călătorie nu se termină niciodată. De asemenea, metafora anotimpurilor scoate căutarea individualității și a vocației dincolo de originile sale, în profunzimile vieții lăuntrice, din comunitatea umană și chemarea ei spre leadership, și o duce în lumea naturii, cea mai vastă dintre toate lumile vizibile în care sunt integrate viețile voastre.

Ideea potrivit căreia viețile sunt precum eternul ciclu al anotimpurilor nu neagă zbuciumul sau bucuria, pierderea sau câștigul, întunericul sau lumina. În schimb, vă încurajează să le acceptați pe toate – și să aflați în toate oportunități de dezvoltare.