Constiinta si enigmele ei

In lumina acestor revelatii referitoare la constiinta fiintei umane, se contureaza o anumita concluzie pe care o putem exprima astfel:
„Priveste adeseori totul din punctul de vedere al lui Dumnezeu si vei vedea totul intr-un mod divin. Asculta adeseori totul din punctul de vedere al lui Dumnezeu si vei auzi totul intr-un mod divin. Deschide-ti neintarziat constiinta si aspira frenetic ca ea sa se manifeste intr-un mod dumnezeiesc si vei observa ca vei ajunge sa cunosti in mod gradat tot si toate cele, intocmai asa cum Bunul Dumnezeu le cunoaste in vesnicie.
Fa ca Bunul Dumnezeu sa fie din plin si in permanenta in constiinta ta, caci atunci tu insuti vei fi imbratisat, inspirat si protejat de El. Inalta-ti neincetat constiinta catre Dumnezeu, caci astfel vei incepe sa intuiesti si sa intelegi cu totul altfel tainele dumnezeiesti ale firii. Ofera mai mereu prin fiinta ta ce a devenit un pur canal divin daruri precum iubire, bunatate, bunavointa, compasiune, iertare. Atunci in sfera constiintei tale se vor produce transformari rapide, uimitoare ce te vor face sa fii placut si drept in fata lui Dumnezeu“.
Aceasta concluzie este de natura sa va inspire pe multi sa va transformati profund constiintele si sa deveniti canale alese in si prin care Dumnezeu se manifesta. (Autorul)

Fragment introductiv:

Ordinea care pătrunde tot și toate cele ce există

Pentru mulți oameni, universul pare a fi o lume a contrariilor şi a contradicţiilor. De aceea, ei se află, mai mult sau mai puţin conştient, într-un proces de căutare. O căutare a orientării, a unui sens esenţial şi chiar
a univocităţii.
Conştiinţa fiecărui om este fragmentul oglinditor al Conștiinței dumnezeieşti.
În cazul fiecăruia dintre noi, ea este înzestrată cu aptitudinea unei priviri conştiente.
Datorită condiţiei în care se complac, mulți oameni își consideră conştiinţa mult prea mică pentru a înţelege manifestările enigmatice ale universului.
Experienţele de nezdruncinat ale situaţiilor ce conţin o cauză şi un efect ce se condiţionează îi fac, în unele clipe privilegiate, fie să ghicească, fie să intuiască existenţa a ceva extraordinar de elevat, perfect, atotcuprinzător,
omnipotent, omniscient și le dezvăluie prezenţa misterioasă, copleşitoare a lui Dumnezeu.
Astfel oamenii încep să creadă într-o ordine omniprezentă ce pătrunde tot şi toate cele ce există şi ajung să nutrească speranţa să recunoască regulile şi legile divine care le apar deocamdată ascunse.
Ei aspiră să reuşească o inserţie în această ordine misterioasă, care rămâne pentru mulți impenetrabilă.
Aceasta este nostalgia, mai mult sau mai puţin conştientizată, a unei căutări în felul ei avide de unitate şi de univocitate, ce implică, de la caz la caz, diferite denumiri.
În timp ce ființele umane în care se trezesc şi apoi se amplifică experienţele mistice Îl caută pe Dumnezeu, cele cu o orientare preponderent ştiinţifică ajung să caute o formulă universală.
La originea oricărei căutări de acest gen se află credinţa; credinţa într-o ordine care pătrunde tot şi toate cele ce există și în care, adeseori, se amestecă îndoiala.
Iată de ce oamenii aspiră mai mult sau mai puţin să ştie.
Cunoaşterea găsită întăreşte credinţa cea justă. Credinţa devine, prin intermediul cunoaşterii, certitudine de nezdruncinat.
Toate acestea sunt în permanenţă însoțite, fără nicio excepţie, de procese de rezonanţă ocultă, ce determină ulterior ca ceea ce un om gândeşte în mod preponderent să devină.
Ceea ce omul devine, datorită predominanţei gândurilor sale, îi transformă în bine sau îi schimbă în rău viziunea asupra realităţii şi apoi face să apară un anumit punct de vedere.
Credinţa înălţătoare, sublimă, dumnezeiască, face ca prin acest gen de cunoaştere să survină în universul fiinţei umane un proces de elevare. O astfel de credinţă generează apoi salturi lăuntrice şi ea nu va fi neutralizată.
Prin intermediul unui astfel de proces de dezvoltare lăuntrică, de transformare spirituală, omul dobândeşte o credinţă puternică, de nezdruncinat la care îndoiala nu mai aderă.