Alege-te pe tine insuti. POVESTILE

Toate poveștile sunt trăite de către autor, iar unele dintre ele sunt stânjenitoare, după cum tocmai el susține.

„Când viața se întâmplă, și e vina ta și nu e vina ta.”

Altucher spune că speră să fi învățat cum să se aleagă pe el însuși. „Vreau să învăț în fiecare zi cum să-mi accept mediul, cum să fac ce vreau, cum să fiu aproape de cei de care vreau să fiu aproape și să accept faptul că nu pot să-mi controlez viitorul. Universul e infinit și nu trebuie limitat de zona de confort care mi-a fost inoculată de propriile mele temeri, de temerile altora, de solicitările altora, de nevoile altora”.

Cuprinzând capitole cu titluri precum „Trăiește-ți viața ca și cum toți ceilalți ar urma să moară azi”, „Cum l-am ucis pe Osama Bin Laden”, „Cum l-am făcut pe Yasser Arafat să piardă două milioane de dolari” sau „De ce ar trebui să se arunce cu o grenadă în mine”, cartea de față n-are cum să nu stârnească curiozitatea unei game largi de cititori. Ritmul alert și amuzant în care este concepută îi va cuceri, cu siguranță, și pe cei mai exigenți dintre aceștia.

Dar James Altucher nu este numai un scriitor cu har și cu succes la public, ci și maestru la șah și instructor spiritual, precum și antreprenor de succes, care a înființat și a condus peste douăzeci de companii (dintre care o parte au eșuat și pe alte câteva le-a vândut pe sume mari). El își împărtășește experiențele cu cititorii printr-un discurs înțesat de umor și autoironie de cea mai bună calitate, vorbind despre subiecte adesea sensibile, precum stresul, teama, anxietatea, afacerile, dragostea, banii și relațiile.

„Charles Darwin a zis că animalele sălbatice au creiere mai mari decât cele domestice. Eu nu mai voiam să rămân domesticit. Asta nu înseamnă că trebuie să ajungi om al străzii sau să trăiești în codru. Înseamnă doar că: vreau să învăț în fiecare zi cum să-mi accept mediul, cum să fac ce vreau, cum să fiu aproape de cei de care vreau să fiu aproape și să accept faptul că nu pot să-mi controlez viitorul. Universul e infinit și nu trebuie limitat de zona de confort care mi-a fost inoculată de propriile temeri, de temerile altora, de solicitările altora, de nevoile altora. Dacă tu nu te alegi pe tine însuți, altcineva are s-o facă, și rezultatul nu va fi plăcut. Dacă nu trăiești în lumea alegerilor, trăiești în cea a scuzelor.”

„Redactorul-șef de la Financial Times m-a convocat într-o zi în biroul lui și, în principiu, mi-a zis: „Dacă nu devii ceva mai neconvențional în editorialul tău, renunțăm la el”. Îi sunt cu adevărat recunoscător pentru acel sfat. Am devenit ceva mai neconvențional. Și apoi am devenit și mai neconvențional. În cele din urmă am început să exprim ce simțeam că vreau să exprim cu adevărat. Și am făcut asta timp de mai mulți ani. Și, nu mă tem s-o spun, cred că am devenit mai bun. Cred că eram realmente slab la început, dar, în cele din urmă, am ajuns în punctul în care pot să spun că „n-am nici cea mai vagă idee ce fac”. Asta e o poziție dificilă, dar cinstită. Și acesta este motivul pentru care sunt realmente mândru de ceea ce urmează să citești. Fiindcă n-am nici cea mai vagă idee. Dar uneori e amuzant să fii animal sălbatic.”

Iată una dintre poveștile din carte:

„Cum să fii vedetă de televiziune

Am minţit ca să apar la televizor. În 2003, am vrut să ajung la emisiunea lui Jim Cramer, şi m-a întrebat câţi bani administrez. A zis: „Trebuie să fie cel puţin 5 milioane de dolari, altfel ar putea să apară la televizor oricine gestionează câteva sute de mii din banii familiei”. Aşa că i-am spus „5 milioane de dolari”. Nu voiam deloc să ajung la televizor. Eram speriat de moarte. Dar nu voiam nici să mă duc în Mississippi. Trebuia să mă duc în Mississippi ca să strâng bani pentru afacerea mea de la fostul CFO al Worldcom şi de la o familie care omora mai mulţi pui de găină într-un an decât oricare alta din ţară. Dar nu mai urcasem într-un avion de când luasem micul dejun la World Trade Center, pe 11 septembrie 2011, şi nu mai voiam să urc într-un avion. După ce am primit invitaţia lui Jim de a apărea, n-am mai putut să mă opresc din tremurat. Ştiam că sunt un impostor, şi urma să le dovedesc asta definitiv tuturor celor care făcuseră liceul cu mine. Am presupus că aveau să se adune toţi laolaltă, să mănânce popcorn şi să râdă de mine. Cu o oră înainte să intru în emisie, m-am întâlnit cu Stephen Dubner, cel care avea să scrie Freakonomics. Fusese de acord să mă ajute înainte să intru în direct. Înainte să intri într-un talk show, îţi trimit întrebările pentru care vor să te pregăteşti. Eu şi Stephen am mers în studio, şi el mi-a pus acele întrebări în mod repetat. Mi-am repetat întruna răspunsurile, încercând să mă debarasez de toate „ăăăurile” și pauzele, şi de intonaţiile ciudate. Încercând să fiu calm. Să apari la televizor e ca şi cum te-ai duce la o fată străină dintr-un bar și i-ai zice: „Hei, crezi că mă placi?” şi te-ai aştepta la un rezultat pozitiv. Apoi, te lasă singur într-o cămăruţă, şi acolo ai o cameră de luat vederi care se uită la tine şi o chestie în ureche, ca să auzi show-ul. Cineva îţi şopteşte electronic în ureche „60 de secunde”. Şi apoi începi uşor să faci pipi în pantaloni. La semnalul primit din regie, începi să vorbeşti cu voce tare în chestia din ureche, stând într-o încăpere goală, având în spate un panou cu orizontul din NYC. E ca un experiment psihologic. „O să te ducem într-o cameră întunecată, o să stingem luminile şi o să-ți punem o mulțime de întrebări terifiante, în timp ce o să-ţi numărăm spermatozoizii! Uraaaa!” I-am spus producătorului că singura întrebare trimisă de ei la care nu vreau să răspund este cea despre aur. La toate celelalte puteam răspunde. Au început prin a mă întreba despre aur. Căci televiziunile nu vor altceva decât să-ţi distrugă complet viaţa. Asta e ceea ce se cheamă „televiziune de calitate”. Oricum, am răspuns la acea întrebare. Pentru că atâta timp cât deschizi gura şi din ea îți ies niște cuvinte în limba engleză, toată lumea dă din cap şi spune: „Așa mă gândeam şi eu”. Nici măcar nu trebuie să rostești ceva care să semene cu o propoziţie coerentă. Cred că eu am zis „Aur dolar bani inflaţie nimic”. Apropo, un sfat. Indiferent ce ești întrebat la televizor, revino la „mesajul tău mediatic”.

Aşadar, dacă cineva te întreabă despre „aur”, readu discuţia la „totul se rezumă la dolar”. Dacă cineva m-ar fi întrebat pe mine dacă Superman este evreu în secret şi nu provine de pe Krypton, eu aş fi putut să spun: „În realitate, asta depinde de cât de tare au manipulat evreii dolarul Kryptonian”. Durata totală a apariției mele televizate a fost de vreo 90 de secunde. Cred că m-am pregătit 18 ore pentru acele 90 de secunde. Cum s-a întâmplat și cu majoritatea întâlnirilor pe care le-am avut cu fetele când aveam 20-30 de ani. Apoi, au avut loc două întâmplări. Tata mi-a scris un e-mail de felicitare. Cum eram certaţi, iar eu am tendinţa să-i evit pe cei cu care mă cert, nu i-am răspuns. Apoi, a făcut un atac cerebral şi a murit. Și s-a mai întâmplat ceva. Am venit acasă, şi fiica mea în vârstă de patru ani avea o epifanie religioasă. Tocmai apărusem la televizor, acolo unde locuieşte Dumnezeu. Şi acum mă aflam în faţa ei, Hristos înălţat. Era fericită cum n-o mai văzusem niciodată. Mă adora cum n-avea s-o mai facă vreodată. E greu să fii o fiinţă umană autentică la televizor. Şi apoi devii dependent de experienţa de-a apărea acolo. Cutiuţa devine o închisoare a orgoliului. La televizor, toată lumea se preface că ştie adevăratul preţ al tuturor lucrurilor. Eu n-am fost liber până n-am reuşit să-mi dau seama, în cele din urmă, că aflasem valoarea nimicului.”