Cella Serghi

Cella Serghi (pe numele ei adevărat Cella Marcoff) s‑a născut la Constanța, în 1907. Aici face clasele primare și tot de aici pleacă în refugiu, în timpul Primului Război Mondial. Se stabilește întâi la Brăila, apoi la București, dar nostalgia după locul natal o va urmări în permanență și se va regăsi în scrierile sale.

După absolvirea liceului (în 1927), se înscrie la Facultatea de Drept. Pe Camil Petrescu îl întâlnește, la foarte scurtă vreme după ce își ia bacalaureatul. Cella Serghi debutează în 1934 cu niște reportaje care au succes. Între 1933 și 1937 lucrează la primul roman, pe care îl publică în 1938. Pe lângă rolul covârșitor pe care Camil Petrescu îl are în scrierea acestei cărți, e de amintit și susținerea din partea lui Liviu Rebreanu.

O tăcere literară de 12 ani se lasă după ce apare „Pânza de păianjen”. În tot acest timp, scriitoarea îmbrățișează cu multă convingere ideologia comunistă și acest lucru se va vedea în cărțile sale. Astfel că, în 1950, îi apare romanul Cad zidurile, rescris ulterior și republicat cu titlul Cartea Mironei (1965) și i(1972), despre care va mărturisi că îi este cea mai dragă carte.

Din seria scrierilor realist‑socialiste mai fac parte: Cântecul uzinei (1950), S‑a dumirit Moș Ilie (1950), nuvela Surorile (1951), Cantemiriștii (1954).

În 1958 pubică Fetele lui Barotă, roman reeditat în 1974 cu titlul Iubiri paralele. În anii următori îi apar Gențiane (roman, 1970); Pe firul de păianjen al memoriei (memorialistică, 1977); În căutarea somnului uriaș (povestire pentru copii, 1980); Această dulce povară, tinerețea (roman, 1983).

Totodată, Cella Serghi traduce din literatura franceză. Iar în diferite interviuri acordate spre sfârșitul vieții mărturisește că lucrează la romanul Post‑Scriptum (sau Singurătate în doi).

Moare în 1992, iar cartea anunțată nu va apărea niciodată.